hopes&feelings

Just another WordPress.com weblog

O sa fie bine.. Mai 17, 2017

Filed under: Uncategorized — crismanda @ 10:08 pm

„In scoala marii iubiri, inca se mai scrie pe o singura tabla. Stergi cu buretele, ca sa poti lua lectia de la bun inceput. Cureti. Ierti. Iar pe tabla curata scrii o noua poveste, mai frumoasa decat toate povestile visate candva. O poveste in care eroul esti chiar tu, cel care abia azi a intalnit dragostea pentru prima data. Si pentru totdeauna.”, scria Alice Nastase in Tango..

Cam asa e cu povestile astea.. Se desprind din tine, cu greu, uneori par a fi capuse. Raman suspendate pe file de hartie, in nesfarsite conversatii sau capturate in niste poze pe un perete. Mai tresari la un colt de strada, mai asculti o melodie si constati ca refrenul in cauza ar fi scutit niste sedinte de terapie.

2ea2257181f318c9ff2f039d79bf402eSi intr- o zi te opresti, extrem de distrata, pe o partie si faci o poza…Putin mai tarziu, necunoscutul din poza o sa iti intre in viata si o sa te prinda de mana.Si de atunci si pana acum, te intrebi exact cand a fugit timpul. Si te trezesti facand lucruri pe care ti le doreai. Impartind bucati mici de viata si planuri un pic mai mari. Si razi mult. Te bati cu perne. Dansezi noaptea. Cumperi capsuni. Te tii de mana. Inveti sa stai in dreapta. Asortezi un papion. Scoti hainele de gala.

Si te intrebi, in cate o seara, cum de lucrurile pot fi atat de simple cand tu stii cat de grele au fost mereu.. Si iti afli raspunsurile la un pranz pe malul marii sau cu o melodie despre doi. Noi doi.

 

Si zambesti omului cu ochi albastri. Pentru ca stii, pentru prima oara, ca doar anumite povesti se conjuga cu o sa fie bine..

 

 

 

 

Au innebunit salcamii.. Aprilie 18, 2017

Filed under: ganduri in randuri.. — crismanda @ 9:45 pm
Tags: , ,

Au innebunit salcamii. Si bratele de lalele albe, ce au navalit pe usa biroului deunazi. Iti rade uneori soarele din spatele unei perechi de ochelari si te intrebi ce a vrut sa zica de fapt Busu la meteo. Si e liniste dintr-o data, iti zumzaie doar gandurile in cap in timp ce se insira planuri in zilele din calendar.

S-au insailat pe o pagina cu multe zile, o gramada de mici minuni. O piesa de teatru si o ninsoare la munte. O expozitie cu Matisse si o prajitura cu ciocolata, egala cu cea mai cea dintre ispite: ce suflet ar rezista unui lava cake..

Au gangurit pruncii prietenilor in mesajele ce ma ajung din urma pe telefon. Si rad la ei si mai rad o data, in gand, catre mine. Ca viata iti joaca uneori feste si te lasa sa te miri in sinea ta, savurand o tarta cu lamaie, asortata la rochia cea noua.

Si te-a surprins iar primavara, cu bucati de viata ce le astepti cam de cand te stii si care ti se aseaza, ca un puzzle, sub ochi. Le gasesti uneori intr-un ou Kinder, ca pe un indiciu albastru ce deseneaza noi destinatii. Sau ca pe talismanul de pe bratara, cana de cafea sau biletul la concertul de vineri.

Da, e primavara iara primavara.. Si te ia cu frig, de la amintiri impanatate cu zapezile care tot apar, saptamanal, la munte. Si apoi, intr-un colt de casa rasar in tandem narcise, lalele si liliac. Si un zambet albastru care iti aduce aminte ca noi avem ziua de azi. Si te decizi sa mai faci inca un pas catre el..

 

Hold back the River.. Martie 24, 2017

Filed under: ganduri in randuri.. — crismanda @ 9:26 pm
Tags: , ,

Era vara si imi canta melodia in suflet. si ritmul asta ma facea sa conduc si sa dansez.

Da, lonely water..si uneori impotriva curentului..

Apoi a fost o zi, o carte si o dedicatie ..versurile astea insirate pe o pagina din cartea mea preferata – „Men searching for a meaning”, Victor Frankl. O carte despre ce esti si ce vrei sa devii, inspirata din viata de condamnat la Auschwitz.

Nu stiam atunci ca o sa mi se opreasca inima putin, de fiecare data cand o sa aud melodia. Si ca o sa mi treaca prin cap, niste ani mai tarziu, ce ar fi fost daca..

Daca ziua aia n-ar fi existat.Sau toamna. Daca lucrurile ar fi ramas asa cum le stiam si le invatasem. Daca timpul ar fi fost diferit, daca pasii mei ar fi ales ceea ce stiam ca ar trebui sa aleg, nu ce voiam..

Retrospectiv as fi fost mai putin curajoasa decat azi. Poate mai copila. Poate as fi crezut in sabloanele cu care ma obisnuisem si pe care acum le dau la o parte. Poate as fi fost mai fericita in bula mea si nu as fi stiut ca se poate trai si altfel. As fi ratat o gramada de oameni, care au dat navala apoi in jurul meu. As fi ratat niste experiente si niste concluzii care mi-au reasezat modul de a fi. N-as fi stiut cum e sa te ajuti pe tine. Si nici nu m-as fi gandit sa schimb, dramatic, cam tot ce ma supara in jur.

Uneori pasaportul tau spre un tine mai bun.. trece putin prin iad. Iadul de a pierde sentimentul de incredere in ceea ce stii, in oamenii din jur si in ceea ce avea valoare.

Ieri conduceam cu lacrimi in ochi pentru ca in feed aparuse ca Simona Catrina a murit. Si mi-am adus aminte de dupa amiezi in care iti citeam, razand in hohote, din cartile ei. Despre relatii, naravuri si amantlacuri.Despre decizii si aproape iubiri.. habar n-aveam ca eram in capitolul 2 sau 3 din carte.

Probabil toamna aceea a fost a doua cea mai mare lectie a vietii mele de adult. Si ca niste pietre de hotar, viata se imparte inevitabil intre inainte si dupa. Iar dupa..inseamna un om nou, in mintea caruia lucrurile au inceput sa aiba sens intr-o logica noua.. Logica si firescul de a accepta ca unele lucruri vor durea, la intensitati diferite mult timp. Si ca bucuria se va simti diferit. Maturitatea de a intelege despre mine lucruri noi pe care nu banuiam sa le simt, accept sau inteleg vreodata. Si sansa pe care o am, de a ma uita intr-o oglinda in care vad o femeie frumoasa si diferita de multe din felurile in care credeam ca sunt..

Daca n-ar fi fost cantecul..sau melodia..sau cartea, as mai fi avut, poate, un prieten drag.poate 2 riduri mai putin. Si poate as fi avut ochii mai putini negri atunci cand vine vorba de iubiri..

 

 

 

 

Stop and stare.. Martie 13, 2017

Filed under: ganduri in randuri.. — crismanda @ 9:10 pm
Tags: ,
17311241_10212772593336011_4569223867281860276_oSe ia o seara cu ploaie, picioarele inghetate, cocotate pe masa alba de cafea.Un brat de lalele albe stau rasfirate intr-o vaza de sticla, transparenta.
Nu mai stiu de mult timp cum arata duminicile fara lalele. E cel mai clar semn ca mintea mea e la locul ei: o vaza cu flori, pe o masa de cafea.
Lalele au simplitatea care uneori oamenilor le lipseste.Sau poate eleganta de a fi in liniste, frumoase, drepte si zambitoare. Departe de entuziasmul frenetic al altor momente, cand intr-un contrast total cu ce era in jur decideam sa traiesc extrem de repede..anul asta las primavara sa se instaleze. Nici macar nu prea stiu de unde sa o incep, ca atunci cand te trezesti in fata unor noi inceputuri si esti putin .. uimit sau nu stii exact cum sa lasi lucrurile sa fie.
Am zarit totusi niste muguri intr-un copac, lucru pe care nu il observam altadata decat atunci cand ma trezeam, dimineata, ca au inflorit subit copacii din geam. Si am scos niste esarfe si fuste la inaintare. Am lasat niste usi deschise catre oameni si pare sa vina un fel de veselie, din cand in cand, cu sau fara motiv.
Am invatat poate ca lucrurile se pot face altfel. Ca e timpul sa invat sa traiesc intr-un alt ritm.
E primavara in care nu am agenda plina la refuz si nu ma simt haituita de oameni. Mai auzi din cand in cand cate un zvon si te uimesti de rautatea lor. Iti amintesti pe unde ai fost si ce lectii ai invatat, cum ai ales sa fii pana la final.
Da, ai multe amintiri din multe primaveri. Si azi,intr-o zi ploioasa la un colt de birou, ai vorbit cu un om despre noi inceputuri..ti-ai adus aminte cum iti energizeaza viata, iti dau adrenalina.. si te scot din ceea ce stii deja sa faci. Si cum schimbarile te-au adus unde esti azi si te vor duce mai departe.
Asta e prima primavara in ritm lent. In care nu mai fug niciunde: nici de mine si nici de altii. Imi fac curaj sa le las sa fie si sa se intample.
Intre timp, ma uit de 10 minute la un brat de lalele albe. Pentru ca sunt cele mai perfecte flori din lume. Si pandesc, zi de zi, sa inmugureasca copacii din geam. Poate intr-o zi se vor decide si oamenii sa le zambeasca..

 

 

 

 

All I want for Christmas.. Decembrie 24, 2016

Filed under: ganduri in randuri.. — crismanda @ 6:17 pm
Tags: , , , ,

e96b312174bc3ff73690e929d49ebe59All I want for Christmas si Last Christmas se canta de multe ori, la simultan. Una pare ceva de care fugi si cealalta ceva la care mereu speri.

Problema  e ca imi raman spanzurate cuvintele la jumatate, le lalai sistematic, fara sa pronunt vreodata versurile sus numite integral, mi  se pare ca aduce ghinion sa le canti..

Mi se impleticeste gandul la „Last Christmas”- e ceva poveste nostalgica, el si ea si o brosa si alte iubiri un an mai tarziu.

Retrospectiv, de Craciunul trecut stiu sigura ca puneam un Spiderman in brad, complet fascinata de puiul de om de 4 ani care intr-o engleza deosebit de peltica, imi explica de ce globurile pisica trebuie sa stea fata in fata. Eram nauca dupa o alerta de tornada, un drum de 24h si un jet lag de toata frumusetea. Inima parea clinic sanatoasa, cel putin asta zicea medicul din casa,care statea cu ochii pe mine ca pe butelie si ma invata (inutil) retete de sarmale. Eram intr-o excursie la cealalta parte a familiei, primita cadou de buna purtare ca supravietuisem unor episoade memorabile, cu oameni care ar fi putut purta camasi cu maneci lungi, dar nu a verificat nimeni cat de cool le-ar sta cu ele.

All I want for Christmas.. imi zburleste vreo 2-3peri pe coada..adica cum sa vrei un om, cadou de Craciun?Si mai ales cum sa iti doresti asta..si cum sa te uiti la batranelul simpatic si imbracat in rosu, sa arati un alt om cu degetul si sa ii spui: asta vreau.pe ea/el, te rog.Si cu funda. Mai repede. Invatasem candva o data de liberul arbitrul dar na, nu stiu daca functioneaza la toata lumea de Craciun..

De fiecare data cand incep – ipotetic – sa ii scriu Mosului ma impleticesc in detalii, prioritizari si ce e mai important pentru mine. Imi numar binecuvantarile – cei 3 care poarta acelasi nume ca mine, imi verific analizele, sigurantele si tevile de acasa. Apoi adaug matusi, ceva prieteni, mai scad niste nesuferiti.. dar cumva se face o gasca asa de simpatica ca mi-e drag de fiecare dintre ei. Ma supar pe ei ocazional, ca apoi sa ma inmoi si sa decid ca poate imi pare rau si sa imi reiau locul in haita in care simt eu ca imi e locul – in viata alor mei, in weekend-urile prietenilor si in lumea asta destul de surprinzatoare.

Dar cum ramane cu refrenul zilelor – all I want for Christmas is you? cum ramane cu a-ti dori un om atat de mult incat sa uiti de restul?e un gest de iubire inspirata de Shakespeare sau de egoism feroce, infipt ca un toc de stilletto in gresia mall-ului?I want it all and I want it know? Cum e cu ce vrea si el si mai ales cum e cu echilibrul in viata ta?Si cum ai putea sa anulezi toate celelalte lucruri din viata ta, pentru un asa cadou?

Mai asez o perna decorativa, dau drumul la lumini  si iar o aud pe Mariah la radio..

I just want you for my own
More than you could ever know
Make my wish come true
All I want for Christmas is you

Ma uit la teposu’,noul coleg de apartament. E verde si des, ii lucesc globuri albe si bleu, are saniute si ski-uri atarnand pe crengi si globuri plimbate din ultimele calatorii. Las briosa jos, imi cade privirea pe o inima mare, alba, prinsa in mijloc de brad.Fie, recunosc, e de tabla dar simbolurile conteaza.

Ma decid: Melodia asta nu e pentru mine. Trebuie sa accept, spre oprobriul public, ca nu [mai] pot sa imi doresc [doar] un om. Ma revolt in fata constrangerilor pe care le simt, pe dedesubtul versurilor, ma razboiesc ca nu pot sa fac alegeri asa transante si nu pot sa rostesc asa dorinte: un om e tot ce imi doresc, nimic altceva nu mai conteaza.

Mosule, sa clarificam.. All I want for Christmas e ce am deja. E viata mea. Sunt ai mei. E peretele din spate, cu un colaj de vacante si calatorii. Sunt locurile in care stiu ca voi calatori si altele, care sunt puse pe o harta, mentala, a viselor mele cu dor de duca. Sunt diminetile in care ma duc spre birou, relaxata. Sunt prietenii mei. Sunt necunoscutii cu care, fara noima, ajungi sa iei cine in seri de joi si sa descoperi fascinata, alte pareri.si idei.

Nu e musai sa imi aduci un cadou zilele astea. Ma bucur eu sa le impachetez in locul tau, de data asta. E atata bucurie in finalul asta de an incat nu pot sa imi doresc mai mult decat ce am. Daca vrei musai sa te ajut si sa iti scriu, ai timp inca un an de acum sa ma surprinzi cu minuni fara funda. Oameni faini si prieteni noi. Cu oameni pe care sa ii vreau in viata mea, care sa deschida frumos usa de la intrare si sa aiba si ei o lume a lor de impartit. Sa fie un an in care sa invat, in care sa traiesc asa cum gandesc si sa impart momente cu oameni.

Deci daca poti, adu-mi un an care sa fie la fel de autentic ca cel pe care il las in urma..m-a invatat atat de multe despre mine si oameni.

 

So it begins.. Noiembrie 29, 2016

Filed under: ganduri in randuri.. — crismanda @ 11:34 pm

adv

Se strange incet dar promitator o mica gramajoara de cadouri, in coltul camerei. Mustacesc gandindu-ma la ele si la mutrele celor care le vor primi.

Iar e aproape decembrie. Din ianuarie si pana acum, pare ca au trecut peste mine vreo 2-3 vieti, masurate in ore suplimentare, rautati din jur si o mana de amintiri faine cu oameni dragi.

Si pentru ca memoria e totusi dibace si functioneaza ca o oglinda sparta, imi aduc aminte mai degraba drumul cu trenul, intre Berna si Geneva. O cafea mare si mirarea lacurilor ce se inghesuiau pe geam, aliniate elegant de relieful zonei.

Apoi perechea de sandale elegante, cumparate in ultimele 5 minute, intr-un magazin cu reduceri, in Paris. O dimineata in care am asteptat sa vad atelierul lui Brancusi, cuminte, langa Pompidou: eu, o umbrela si buclele fluturand.

Imi aduc aminte cum un concert de jazz mi-a adunat toate lacrimile pe obraji, intr-un subsol visiniu. A fost cea mai calda primire a New York-ului. Mi-am ingropat lacrimile si povestile in el, mi-am cautat raspunsurile in plimbari lungi si dezbateri in doi. Si m-am bucurat ca un copil mare in fata unui brad imens, de Craciun. Pentru ca visele mele existau in mine cu mult timp inainte sa fac loc oamenilor in jur. Si da, si acolo era Brancusi, colt cu Dali si Picasso, la marele MoMA.

Mintea mea cauta detaliile lui 2016 si sare peste seri muncite si dimineti ingrozite. Dincolo de gustul amar, memoria se agata de dimineti de Vama si seri la Acolo. De cocktailurile de la Yuva si de cel mai lenes septembrie, la plaja. De senzatia de gol in stomac, pe Montblanc, la 4000m, intr-un cub de sticla.  De povestile despre viata, a doua prietene, pe o terasa alba, din Berna.

Imi  rasar in minte primele retete reusite asociate cu alte cateva dezastre in lant si uitat pesti in cuptor. Niste pahare de prosecco si o gramada de povesti din stilul Bridget Jones. Pentru ca inevitabil, ma apuca rasul: de mine, de povestile mele, de incurcaturile in care intru, de oamenii din jur si de traznaile pe care le fac.

Calatoriile de anul asta mi-au fost fuga preferata, de toate lucrurile care nu imi placeau la viata mea si de tot ce nu voiam sa schimb. M-am agatat de ele, ca de franghii aruncate peste week-end-uri, peste zile grele si peste lucruri care ma faceau sa fiu altfel decat ceea ce consider eu normalul. Sunt modalitatea simpla de a fi fericita pret de cateva zile: un bilet low cost si ceva nou de descoperit. Paradoxal, imi e uneori mai usor sa vorbesc cu oameni total necunoscuti, decat cu oameni pe care ii stiu de ani de zile. E mai usor sa descopar ceva nou, decat sa ma afund in ceva ce deja stiu si nu mai vreau sa stiu.

Doar ca dupa o vreme, fuga de tine te prinde din urma. Si uneori e suficient sa se aprinda cateva fitile ca sa iti dai seama de lucruri pe care le-ai inteles demult dar nu voiai sa te si desprinzi de ele. Ai nevoie de oamenii total nepotriviti ca in doar cateva zile sa schimbi ce ai hotarat. Si asa cum am fost educata, trebuie sa iti alegi bataliile pe care le castigi si cele pe care le pierzi.

Asa ca 2016 m-a invatat ca batalia pe care vreau sa o castig cu adevarat e cea cu viata mea.

Nu mai vreau sa traiesc putin mai tarziu sau vara viitoare, ci azi. Vreau sa ma bucur si seara si dimineata, nu doar in weekend-uri. Si nu mai vreau sa fug de ce e ci sa ma bucur de ce am. Vreau sa ma uit la oameni si sa ii vad asa cum sunt, nu cum mi-as dori. Si sa ma invat cu ei asa. Vreau sa nu am indoiala ca ceea ce fac e bine si vreau sa fiu sigura ca jobul meu face viata oamenilor mai buna. Vreau sa uit sa ma uit la ceas in conversatii care sa ma tintuiasca in prezent. Sa invat din ele si sa schimb ceva la mine.  Vreau sa ma dezvat de obiceiuri si sa ma apuc de altele noi. Sa experimentez si sa imi conving mintea sa o ia si pe alte sine, pe care nu le stie inca. Vreau sa rad in hohote pentru ca inca nu am alta masura a bucuriei sincere. Si mai vreau sa fiu o vreme copilaroasa – cam 50 de ani de acum incolo.. pentru ca doar copiii stiu sa aiba incredere in oameni. Adultii au uitat sa se joace, sa isi faca prieteni, sa lase inimile deschise..

Cam asa se termina anii care iti pun intrebari si iti aduc si raspunsuri. Intrebarile le ai, raspunsurile vor veni. Sunt atatea de trait, atatea de iubit..

 

Semne de intrebare. Noiembrie 11, 2016

Filed under: ganduri in randuri.. — crismanda @ 4:01 pm

empire_colorsCand ridic ochii din monitor, de multe ori raman blocati pe o vedere cu New York-ul. Si un citat „What would you attempt to do if you knew you could not fail?”

E o intrebare pe care mi-o pun periodic si as prefera sa aiba mereu un alt raspuns. De dragul provocarii. Din dorinta de a merge mai departe. Pentru ca accept ca schimbarea e un lucru constant si vreau sa tin pasul cu ea. Si echilibrul cu mine.

Lantul intrebarilor – analizelor – deciziilor si apoi al acceptarii e lung, incovoiat si uneori suprinzator. Stii ce decizii iei, nu stii exact ce se va intampla. Nu poti anticipa mereu cum te vei simti. E ca un pariu.

Problema e ca urasc sa pierd. E o lectie pe care o invat de ani de zile si sper ca fac progrese. Ma incapatanez in directii in incercarea de a-mi demonstra mie, si apoi celorlalti, ca se poate. Ca lucrurile se pot face si altfel. Ca pot fi descurcate. Ca nimic nu ramane fara solutie. Din  cand in cand mi se arata ca pe parcurs, directia se schimba. Ca trebuie sa te adaptezi sau sa accepti ca incepi sa vrei altceva. Ca nu mai vrei sa vaslesti contra curentului ci vrei sa faci lucrurile altfel pentru tine.Sau ca unele drumuri nu sunt pentru tine.

A fost un an nebun. Ca aproape fiecare an de cand ma stiu. Am coborat din carousel, pentru ca am inteles – foarte greu – ca viata inseamna altceva pentru mine. Ca am puterea sa spun nu si ca pot sa ma opun sa fiu etichetata si incartiruita intr-o oala cu presiune, fara niciun pic de sens. Am avut revelatia aceea ca ” la un colt de strada m-am intalnit cu viata”.

Si m-am trezit ca atunci cand iti dai timp sa traiesti, dau navala o gramada de alte intrebari. Cum vrei sa traiesti? Cine esti? Ce inseamna pentru tine sa esuezi? Care sunt lucrurile pentru care ai muta muntii din loc? Ce stii ce faci si ce nu suporti sa faci? Cat de dispus esti sa inveti?

Stii ca unele raspunsuri le-ai dat si acum le revizuiesti. Stii ca ai invatat sa iti aperi parerea si sa o accepti si pe a altora. Si mai stii ca lucrurile pe care le-ai facut, bune si rele, nu se vor schimba si te-au construit, asa cum esti azi. Cea mai buna versiunea a ta de pana acum. Intrebarea e ce vei face cu tine mai departe.

So.. what would you attempt to do if you knew you could not fail?